Sâncrai

Distribuie

Sâncrai este un sat ce aparține administrativ de orașul Călan din județul Hunedoara, Transilvania, România, atestat documentar în 1320. În evul mediu, satul a avut o biserică parohială romano-catolică, cu hramul Sfântul Rege Ștefan. În secolul al XV-lea localitatea a fost distrusă de incursiunile otomane.  

Istoric

Pe parcursul istoriei sale, Sâncrai a trecut prin mai multe reorganizări administrative. Până în anul 1950, satul a făcut parte din comuna Hășdat. După această dată, a fost alipit comunei Crișeni, iar în 1968 a fost integrat în orașul Călan. În anul 1920, populația satului era de 570 de locuitori, avându-l pe Șinca Gheorghe ca primar și pe Muntean Eremia ca notar.​ [1]

În 1918, în pretura plasei Hunedoara, s-au înființat Consilii Naționale în mai multe localități, printre care și Sâncrai, unde președinte a fost Șinca Gheorghe Dascălu.

Într-o informarea trimisă Preturii din Hunedoara la 25 iulie 1920, Eremie Muntean, secretarul cercual Hășdat, menționa funcționarea unei Gărzi Naționale în Sâncrai. Garda Națională din Sâncrai era constituită dintr-un număr de 23 de luptători sub comanda lui Niculae Muntean.

În vara anului 1941, Regele Mihai I conferea foștilor membri ai Gărzilor Național Române din Transilvania Medalia „Ferdinand I” cu spade pe panglică.

Soldați din Sâncrai, medaliați – Comandant: Muntean Nicolae. Membri: Muntean Nicolae Pufa, Ignat Toma, Ignat Petru Bobic, Ignat Gașpar, Novac Zarie, Pădurean Petru, Pădurean Pavel, Tuza Rudolf, Timișan Sigismund.

Incendiul din 1886

În vara anului 1886, o parte dintre locuințele locuitorilor din Sâncrai au fost devastate de un incendiu. Presa vremii, îndeosebi „Telegraful” din Sibiu, a publicat articole pe acest subiect, menționând că cei afectați au rugat pe învățător să le ierte salariul și repartiția. La acea dată, salariul învățătorilor era plătit prin contribuția părinților elevilor.

Învățătorul a cerut să fie plătit peste un an sau doi, după ce locuitorii vor reuși să-și repare pierderile suferite în urma incendiului, dar a refuzat să renunțe la o parte din salariu, argumentând că și el a fost păgubit prin acest dezastru.

Nemulțumiți de procedura învățătorului, locuitorii au depus o petiție la inspectorul regional de școală din Deva, solicitând transformarea școlii confesionale în școală comunală pentru a scăpa de învățător și de obligația de a susține financiar școala. Inspectorul regesc de școală a ordonat închiderea școlii, iar copiii au fost nevoiți să frecventeze școala comunală din Nădăștia inferioară, conform unei ediții din „Telegraful” din aprilie 1887.

Aceeași gazetă a informat în august 1887 că locuitorii din Sâncrai au primit din partea Regelui Carol I suma de 400 florini, o sumă semnificativă care a circulat în vechiul imperiu austro-ungar. Acești bani au fost acordați pentru a ajuta comunitatea să se refacă după dezastrul provocat de incendiu.

(…) Acum înălțimile sînt la dreapta, unde Sâncraiu înșiră lângă o linie de arbori coperemintele-i de stuf. Lângă el e Călanul Mic, iar cel Mare e pe marginea drumului chiar. Pe un tăpșan de pietroaie negre fumegă coșurile înalte deasupra lungilor clădiri din lemn unde se alege și se lucrează fierul scos din acest pământ care nu dă numai holde.

(Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, vol. I, Editura Minerva, 1906)

Activitatea femeilor din Sâncrai în cadrul ASTRA

În august-septembrie 1905, cu ocazia inaugurării Muzeului „Asociațiunii” ASTRA, mai multe femei din zona Călan, multe dintre ele afiliate Reuniunii Femeilor Române Hunedorene au participat la o expoziție. Anterior, în august 1891, a avut loc la Hațeg o expoziție „de obiecte de industria de casă și de lucruri de mână și de artă”, unde au expus Teresia Munteanu din satul Sâncrai și Valeria Chitidean din Nădăștia de Sus.[2]

Conform statutului, „Femeile române din comitatul Hunedoarei constituiesc, în înțelesul statutelor prezente, o reuniune, care va purta numirea de: Reuniunea femeilor române din comitatul Hunedoarei. Scopul reuniunii este în prima linie: înaintarea industriei de casă; iar întra doua: ajutorarea fetițelor și văduvelor sărace din acest comitat.”

În acest sens, au fost premiate pentru realizarea unor obiecte de casă: Maria Șinca (Sâncrai), Maria Șinca (Batiz), Ana Muntean, Anica Șinca (Sâncrai), Rain Maria (Nădăștia de Jos), Chitidean Oprița (Nădăștia de Sus), Vilma Muntean (Sâncrai), Hondea Tresia (Sâncrai), Tuza Măriuța (Sâncrai), Lup Maria (Nădăștia de Jos), Suciu Maria (Sâncrai), Tuza Marișca (Sâncraiu), Muntean Ilișca (Sâncrai), Timișan Marișca (Sâncraiu), Muntean Lina (Sâncrai), Paraschiva Boca (Batiz), Livezan Raveca (Nădăștia de Sus), Muntean Marica (Nădăștia de Sus).

Obiectele au fost expuse în diferite locații. Pentru transportul acestora la Hunedoara și înapoi, Nicolae Tuza din Sâncrai a primit 1 florin, Toma Stănculea din Nădăștia de Sus 75 cr., și Aron Georgeni din Nădăștia de Jos 75 cr., conform reprezentanților Reuniunii.

Exproprierea moșiilor

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, guvernul de la Budapesta a sprijinit colonizarea elementelor maghiare în Transilvania. În 1921, a fost implementată reforma agrară pentru a corecta inechitățile în distribuția terenurilor. În urma acestei reforme, pădurea din hotarul comunei Sâncrai a fost expropriată în două rânduri în favoarea localităților Sâncrai, Călanul Mic și Crișeni.

„Pădurea din hotarul comunei Sâncrai a fost expropriată în 2 rânduri în favoarea localităţilor Sâncrai, Călanul Mic și Crișeni și de fiecare dată a fost retrocedată statului. Locuitorii din Călanul Mic și Crișeni sunt nevoiți să-și ardă cocenii de porumb sau pomii din grădină și să cumpere lemne de la mari depărtări pe prețuri enorme. În Călanul Mic a fost expropriată o moșioară de 57 iugăre a lui Coloman Zeyk din care au fost împroprietăriți locuitorii cu lotul tip, dar Regiunea agricolă a împărțit-o în două, jumătate fiind dată comunei Sâncrai care mai avea altă moșie de 70 iugăre expropriată. Pentru comuna Strei, deși s-a expropriat moșia Zeyk de 1.000 iugăre, mulți îndreptățiți au rămas neîmproprietăriți. Cer din nou exproprierea pădurii Sâncrai numai pentru comunele Călanul Mic, Crișeni și Strei, iar sâncrăienii să fie scoși din moșie.”​[3]

Răscoala lui Horea și Revoluția din 1848-1849

În perioada premergătoare răscoalei lui Horea (1784), comuna Sâncrai a fost scena unor agitații și conflicte legate de arestarea judelui satului. Aceste tensiuni reflectau nemulțumirile sociale și economice ale țăranilor.

În timpul Revoluției Române din 1848-1849, satul Sâncrai a suferit pierderi semnificative, atât materiale, cât și umane. Aceste evenimente au fost parte dintr-o serie de revolte și conflicte care au marcat regiunea Transilvaniei în acel timp, reflectând luptele pentru drepturi și libertăți ale românilor​. [4]

Personalități

Mihaela Miroiu s-a născut în Sâncrai, județul, Hunedoara pe 10 martie 1955. După absolvirea studiilor liceale în Hunedoara, a studiat la Facultatea de Filosofie a Universității București, unde a obținut licența în 1978 și doctoratul în Filosofie în 1994. Membră a Uniunii Scriitorilor din România

Note de subsol

  1. Daniel Lăcătuș, Evoluția administrativă a satelor din UAT Călan, 1876‐2021, infocultural.eu, 06.12.2021, accesat la data de 26.07.2024.
  2. Daniel Lăcătuș, Activitatea femeilor din UAT Călan afiliate în Reuniunea Femeilor Române Hunedorene, infocultural.eu, 03.12.2021, accesat la data de 25.07.2024
  3. Județul Hunedoara : monografie. Vol. 4 – Om, natură, ocupații coordonator Ioan Sebastian Bara, Casa de Editură Emia, 2014.
  4. Daniel Lăcătuș, Răscoala lui Horea și Revoluția Română din 1848-1849, în UAT Călan, infocultural.eu, 28.11.2021, accesat la data de 26.07.2024.
Logo-ul site-ului
Abonați-vă la noutăți!

Din aceeași categorie

Nu am găsit niciun articol.