Revoluția Franceză

Revoluția Franceză (în franceză Révolution française) reprezintă o perioadă de convulsii sociale și politice radicale în Franța, între anii 1789 și 1799, care a avut un impact profund asupra istoriei moderne a Franței. Aceasta a marcat declinul puterilor monarhice și ecleziastice, precum și ascensiunea democrației și naționalismului.^[1]

Cauzele Revoluției

Criza financiară acută, accentuată de costurile a trei războaie anglo-franceze consecutive și exacerbată de mai multe sezoane de recolte slabe, a alimentat nemulțumirea populară față de privilegiile de care beneficiau clerul și aristocrația. Astfel, au fost exprimate cereri de schimbări și reforme inspirate de idealurile Iluminismului, ducând la convocarea Stărilor Generale în mai 1789.

Primul an al Revoluției a fost martorul preluării controlului de către membrii celei de-a treia stări, asaltul asupra Bastiliei în iulie, aprobarea Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în august și marșul femeilor către Versailles în octombrie.

Un moment cheie al acestei etape inițiale a fost desființarea feudalismului, a taxelor, instanțelor și privilegiilor feudale la data de 4 august 1789. Perioada următoare a fost dominată de lupte pentru implementarea reformelor majore între diferite facțiuni liberale și conservatori. Insurecția de la 10 august 1792 a jucat un rol decisiv în abolirea monarhiei, cu proclamarea republicii la 21 septembrie 1792. Regele Ludovic al XVI-lea a fost executat la 21 ianuarie 1793.^[2]

Pe parcursul Revoluției, Franța a fost constant amenințată de forțe externe. Din 1792, Războaiele Revoluționare au adus victorii semnificative pentru Franța, extinzându-și influența asupra peninsulei italiene, a Țărilor de Jos și a teritoriilor din vestul Rinului. Intern, agitația a radicalizat profund Revoluția, culminând cu ascensiunea lui Maximilien de Robespierre și a iacobinilor. Dictatura instaurată de Comitetul Salvării Publice în perioada „Terorii”, din 1793 până în 1794, a fost responsabilă pentru aproximativ 40.000 de decese pe teritoriul Franței, a abolit sclavia în colonii și a consolidat frontierele noii republici. Perioada „Terorii” s-a încheiat cu execuția lui Robespierre și destituirea iacobinilor de la putere.

Ascensiunea lui Napoleon

Guvernarea a fost preluată de un corp executiv – Directoratul – în 1795, care a rămas la putere până în 1799. Acuzat de corupție, acest regim s-a prăbușit în urma unei lovituri de stat orchestrată de Napoleon Bonaparte, marcând sfârșitul Revoluției Franceze. Napoleon a instituit Consulatul și, ulterior, Imperiul, pregătind scena pentru războaiele napoleoniene.^[3]

Transformările sociale în Franța au fost profunde: privilegiile feudale, aristocratice și religioase au fost eliminate, iar principiile tradiționale privind tradiția și ierarhia au fost răsturnate sub deviza „Liberté, égalité, fraternité”. La nivel mondial, Revoluția a accelerat ascensiunea republicilor și a democrațiilor, promovând liberalismul, naționalismul, socialismul și secularismul, dezvoltând ideologii moderne și conceptul de război total. Documente fundamentale, precum „Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului”, au extins domeniul drepturilor umane, incluzând femeile și sclavii, influențând mișcările pentru aboliționism și vot universal în secolul următor.

Franța sub vechiul regim

Sub Vechiul Regim, Franța era guvernată de o monarhie absolută, unde puterea regală era practic nelimitată de către organisme legislative sau parlamentare. Această autoritate regală absolută se baza pe principiul că regii erau responsabili doar în fața divinității, având prerogativa de a condamna persoane la închisoare fără judecată printr-un simplu act de voință, cunoscute sub numele de „lettre de cachet”. Cu toate acestea, în ciuda percepției de autoritate absolută, monarhia nu funcționa într-un vid despotism. Regele era, într-adevăr, restricționat de legile și cutumele regatului, și existau numeroase entități și organisme independente, cum ar fi Adunarea Clerului, care dețineau drepturi și privilegii protejate de lege, limitând astfel capacitatea regelui de a interveni.

La vârful ierarhiei administrative se aflau miniștrii regelui. Controlorul General al Finanțelor a fost o figură centrală, având responsabilitatea gestionării trezoreriei regale. Sistemul administrativ era caracterizat de lipsa unui cabinet guvernamental unitar și absența unui prim-ministru, reflecție a dorinței regelui de a evita orice formă de rivalitate sau amenințare la adresa puterii sale supreme. În provincii, autoritatea regală era exercitată de intendenți de poliție, justiție și finanțe.

Franța se confrunta cu un sistem fiscal extrem de inechitabil și ineficient. „La taille”, principalul impozit pe pământ, împreună cu „la capitation” și „la vingtieme”, reprezentau sarcini fiscale ce apăsau disproporționat asupra țăranilor, în timp ce nobilimea și clerul beneficiau de numeroase scutiri. Impozitele indirecte, precum „la gabelle” (taxa pe sare) și „l’octroi” (taxele vamale interne), contribuiau și ele la o povară fiscală crescută asupra populației.

Obstacole în calea reformei

Regele se confrunta cu numeroase obstacole în implementarea reformelor, în special din partea Stărilor provinciale și a parlamentelor. Aceste entități, reprezentând în mare parte nobilimea, se opuneau oricăror schimbări care ar fi putut să le afecteze privilegiile. Parlamentele, în special, limitau puterea regală, având capacitatea de a contesta legi prin emiterea de „remontances” către rege. Această structură fragmentată și rezistența instituționalizată la schimbare au contribuit la confuzia administrativă și la ineficiența care dominau guvernarea Franței sub Vechiul Regim, complicând și mai mult eforturile de modernizare necesare statului francez.

În acest context de autoritate regală contestată, de ineficiență administrativă și fiscală, precum și de presiune socială crescândă, Franța se apropia de un punct de cotitură istoric. Nevoia de reformă era evidentă, iar incapacitatea monarhiei de a răspunde eficient acestor provocări a pavat drumul către Revoluția Franceză.

Influența Iluminismului asupra Revoluției Franceze

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Iluminismul a avut un rol important în modelarea gândirii și a acțiunilor ce au condus la Revoluția Franceză. Această mișcare intelectuală, promovată de personalități precum Voltaire, Montesquieu, și Rousseau, a atacat vechile structuri ale societății, pledând pentru raționalitate, libertate și egalitate în fața legii.

Iluminismul a promovat ideea că rațiunea și analiza critică pot fi aplicate pentru a îmbunătăți societatea și guvernarea. Voltaire, Montesquieu și Rousseau au criticat aspru biserica și guvernarea autoritară, respingând superstițiile și prejudecățile. Contribuțiile lor la „Encyclopédie” au fost fundamentale pentru diseminarea ideilor iluministe, care au susținut libertatea presei și a expresiei, comerțul liber, și s-au opus arestărilor arbitrare.^[4]

Principii Iluministe

Charles de Secondat, baron de Montesquieu, a fost un critic vehement al despotismului, promovând în „Spiritul Legilor” principiul separării puterilor în stat, care a influențat profund gândirea politică ulterioară. Voltaire, un deist convins, a militat pentru o societate bazată pe rațiune și drepturi egale în fața legii, adoptând o poziție împotriva inegalității sociale și a intoleranței religioase. Jean-Jacques Rousseau, prin lucrările sale, a exprimat aspirațiile pentru o societate mai justă, criticând proprietatea privată ca sursă a inegalității și pledând pentru suveranitatea poporului.

Denis Diderot și Jean le Rond d’Alembert, prin publicarea „Enciclopediei”, au adunat și răspândit ideile revoluționare ale iluminismului, promovând lupta pentru progres, libertate, toleranță, și egalitate. Aceste principii iluministe au pregătit terenul ideologic pentru Revoluția Franceză, deschizând calea către contestarea Vechiului Regim.

Deși filosofii iluminismului nu au fost revoluționari în sensul direct al cuvântului, ideile lor au avut un impact semnificativ asupra mentalităților epocii, influențând clasă politică. După izbucnirea revoluției și căderea Vechiului Regim, ideile iluminismului, în special cele din „Contractul Social” al lui Rousseau, au fost adoptate ca o parte centrală a ideologiei revoluționare, sporind interesul pentru principiile de suveranitate populară și guvernare reprezentativă.

Structura socială a Franței în secolul XVIII

Societatea franceză din secolul al XVIII-lea era structurată într-un sistem de stări, fiecare cu propriile sale privilegii, responsabilități și moduri de viață. Această împărțire socială, profund înrădăcinată în istoria și cultura Franței, avea să joace un rol esențial în desfășurarea evenimentelor ce au condus la Revoluția Franceză.

Prima Stare: Clerul

Cu o bogăție considerabilă acumulată din dijme și deținerea a aproximativ 10% din terenurile Franței, clerul beneficia de numeroase privilegii, inclusiv scutirea de la majoritatea taxelor. Această stare era văzută ca o forță conservatoare, menținând tradițiile și influențând profund viața socială și culturală a Franței. Însă, discrepanțele de venit și stil de viață între înalții prelați și preoții parohiali, împreună cu povara dijmelor asupra țărănimii, stârneau tensiuni și nemulțumiri.

Starea a doua: Nobilimea

Nobilimea, cea de-a doua stare, era considerată stâlpul guvernării și al armatei, deținând o proporție semnificativă din terenurile țării și beneficiind de un procent din veniturile bisericești. Nobilii aveau acces exclusiv la funcțiile superioare în stat, armată și biserica, consolidându-și astfel poziția în societate. Această clasă era marcată de diferențe interne, de la nobilimea de curte, bogată și influentă, la nobilimea de robă și nobilii săraci din provincii, care se luptau să mențină stilul de viață tradițional în fața dificultăților economice. Ordonanța Segur din 1781, destinată să protejeze statutul nobilimii de provincie, a evidențiat încercările de a păstra privilegiile de clasă într-o lume în schimbare.

Starea a treia: Burghezia, țăranii și muncitorii

Marea majoritate a populației era reprezentată de starea a treia, care includea burghezia în ascensiune, țărănimea și muncitorii urbani. Burghezia, cuprinzând comercianți, funcționari publici, se bucura de o prosperitate economică în creștere, având un impact semnificativ asupra economiei franceze. Această clasă mijlocie aspira la recunoaștere socială și politică, dorind acces la privilegiile rezervate nobilimii.

Țăranii dețineau o porțiune semnificativă a terenurilor agricole, dar erau supuși unei presiuni fiscale și feudale intense. Dijmele bisericești, taxele regale și obligațiile feudale puneau o povară grea pe umerii lor, contribuind la nemulțumirea rurală. Muncitorii urbani și meșteșugarii, deși reprezentau o parte mai mică a populației, jucau un rol esențial în economia urbană.

Dinamica internă a Stărilor

• Clerul și contradicțiile interne: Deși clerul beneficia de numeroase privilegii și deținea o bogăție considerabilă, existau tensiuni interne, în special între înalții prelați și clerul parohial mai sărac. Aceste discrepanțe reflectau o lume a clerului divizată, cu unii membri simpatizând cu cauzele țăranilor și ale burgheziei, în special în ceea ce privește povara fiscală și cererile pentru o distribuție mai echitabilă a bogăției.
• Nobilimea și presiunea schimbării: Nobilimea, deși puternică, se confrunta cu provocări economice și cu presiunea pentru reformă. Schimbările propuse, cum ar fi cele vizând reducerea privilegiilor feudale sau egalizarea sarcinilor fiscale, amenințau direct statutul și veniturile lor.
• Ascensiunea burgheziei: Burghezia, în creștere ca număr și influență economică, aspira la o recunoaștere politică și socială pe măsura contribuției sale la economia națională. Limitările impuse de sistemul de stări, care îi excludea de la multe dintre drepturile și privilegiile nobilimii, au creat un teren fertil pentru idei revoluționare, care cereau o restructurare a guvernării și mai multă egalitate.
• Țăranii: Cea mai mare parte a populației, țăranii, sufereau sub greutatea dijmelor, taxelor regale și a obligațiilor feudale, ceea ce îi aducea adesea în pragul supraviețuirii.
• Muncitorii urbani: Condițiile dificile de viață și de muncă ale muncitorilor urbani și creșterea prețurilor la alimente și bunuri de bază, au contribuit la sentimentul de nemulțumire. În orașe, precum Paris, această clasă a fost adesea în prima linie a protestelor.

Aceste evoluții, împreună cu răspunsul ineficient al monarhiei la cerințele și nevoile populației, au pavat calea pentru o transformare radicală a Franței. Transformările sociale, economice și politice inițiate în această perioadă au redefinit fundamentul pe care se clădea societatea franceză, având ecouri profunde în structura puterii și în relația dintre stat și cetățeni.

Perioada terorii

Perioada 1793-1794 reprezintă una dintre cele mai tumultuoase și sângeroase faze ale Revoluției Franceze. Sub conducerea Comitetului Salvării Publice, Franța a traversat o etapă de represiune extremă, marcând istoria revoluției prin violență, execuții și epurări politice.

În contextul amenințărilor interne și externe, guvernul revoluționar a adoptat măsuri extraordinare pentru a proteja idealurile revoluției și a asigura supraviețuirea Republicii. Sub pretextul apărării revoluției împotriva inamicilor săi, Comitetul Salvării Publice, cu Maximilien Robespierre ca una dintre figurile sale centrale, a instaurat un regim de teroare. În această perioadă, justiția era adesea sumară, iar ghilotina a devenit simbolul suprem al puterii și al represiunii.

Înainte de instituirea oficială a Terorii, Franța a fost martora unor acte de violență extremă, cum ar fi Masacrul din Septembrie 1792. În contextul asediului Prusiei asupra Parisului și a temerilor de conspirație și trădare, aproximativ 1.200 deținuți din închisorile pariziene, printre care clerici și nobili, au fost uciși de mulțimi furioase.

Pe 27 iulie 1794 (9 Thermidor anul II, conform calendarului revoluționar), Robespierre și apropiații săi au fost arestați și, la scurt timp, executați.

Războaiele Revoluționare (1792-1802)

Franța revoluționară s-a aflat în centrul unei serii de conflicte militare cu alte monarhii europene, cunoscute sub numele de Războaiele Revoluționare. Acestea au început în 1792, când Franța a declarat război Austriei, declanșând o reacție în lanț din partea altor puteri europene temătoare de răspândirea ideilor revoluționare. Prusia, Marea Britanie, Spania și altele și alte state au văzut în Franța revoluționară o amenințare la adresa ordinii sociale și politice.

Victoria inițială a Franței, cum ar fi cele din bătăliile de la Valmy și Jemappes, nu doar că a consolidat noul regim, dar a și extins granițele Franței, anexând teritorii precum Țările de Jos Austriece și părți din Italia. Aceste succese militare au întărit sentimentul naționalist și au promovat ideea că Franța poate exporta revoluția și principiile libertății și egalității în restul Europei.

Răscoala din Vendée (1793-1796)

Pe plan intern, Revoluția Franceză a fost zguduită de numeroase revolte și conflicte, dintre care Răscoala din Vendée este unul dintre cele mai sângeroase exemple. Această revoltă contrarevoluționară și regalistă a început în 1793, ca reacție la recrutările forțate impuse de guvernul revoluționar și la persecuția clerului non-jurant (clericii care refuzau să jure loialitate față de regimul revoluționar).

Vendée, o regiune predominant rurală și catolică din vestul Franței, a devenit scena unui conflict extrem de violent între forțele regaliste, susținute de țărani și cler, și armatele revoluționare. Violenta de ambele părți a fost fără precedent, cu masacre, execuții în masă și represalii brutale. Guvernul revoluționar a răspuns cu o campanie de „pacificare” care, conform unor istorici, a atins proporții genocidale.

Reprimarea răscoalei din Vendée a culminat cu „Coloanele Infernale” ale generalului Turreau, care au devastat regiunea în încercarea de a distruge orice rezistență. Estimările privind numărul victimelor variază, dar se crede că zeci de mii de persoane au murit în conflict.

Atât Războaiele Revoluționare, cât și conflictele interne precum Răscoala din Vendée, au avut un impact profund asupra cursului Revoluției Franceze și a evoluției sale ulterioare. Pe plan extern, victoriile Franței au consolidat regimul revoluționar și au extins influența ideilor revoluționare în Europa. Însă, pe plan intern, violența și represiunea asociate cu aceste conflicte au evidențiat diviziunile profunde din cadrul societății franceze și au lăsat cicatrici dureroase care au influențat dezvoltările politice și sociale pentru generații.

Războaiele externe în perioada Revoluției Franceze

La început, principalii lideri europeni, printre care împăratul Leopold al II-lea de Habsburg, nu manifestau un interes vădit de a interveni în Franța. Leopold al II-lea, deși aproba reformele liberale și era reticent la ideea reîntoarcerii absolutismului, era mai preocupat de situația din Țările de Jos și din Polonia, unde tensiunile teritoriale cu Rusia și Prusia prezentau un interes strategic mai mare.

Situația a evoluat semnificativ după tentativa eșuată de fuga a regelui Ludovic al XVI-lea. Austria și Prusia, prin Declarația de la Pillnitz, au semnalat o posibilă intervenție în Franța pentru a restabili monarhia, însă această declarație, mai mult un gest politic decât un angajament ferm, a fost interpretată de revoluționari ca o amenințare iminentă.

În Franța, liderii militari și politici precum La Fayette și Dumouriez, alături de girondini, au început să pledeze pentru război. Ei considerau că un conflict cu Austria ar putea consolida regimul revoluționar și ar extinde influența Franței. Girondinii, influenți în Adunarea Legislativă, au văzut în război un mijloc de a eradica influența monarhică și de a promova republicanismul.

Pe 20 aprilie 1792, Adunarea Legislativă a votat pentru declarația de război împotriva Austriei, deschizând calea spre conflict. Inițial, campaniile militare nu au avut succesul scontat, cu dezertări în masă și o organizare slabă a forțelor revoluționare. Situația a escaladat cu invazia prusacă și publicarea Manifestului de la Brunswick, care a consolidat și mai mult rezistența revoluționară.

Atacul asupra Palatului Tuileries și victoria decisivă la Valmy au marcat puncte de cotitură, atât în consolidarea Republicii cât și în dinamica războiului. Monarhia a fost abolită, iar victoriile revoluționare ulterioare împotriva coalițiilor monarhice au demonstrat capacitatea Franței de a se apăra și de a-și impune idealurile republicane.

Abolirea Monarhiei în Franța

Transformarea Franței dintr-o monarhie absolută într-o republică a fost un proces complex, marcat de schimbări radicale de politică internă și externă. Începând cu fuga eșuată a regelui Ludovic al XVI-lea și până la declarația oficială de război împotriva Austriei, Franța a traversat o perioadă de incertitudine și tensiuni.

Atacul asupra Palatului Tuileries și victoria revoluționară în bătălia de la Valmy au fost momente cheie care au accelerat căderea monarhiei. Presiunea combinată a războiului, a radicalizării politice și a mobilizării populare a culminat pe 10 august 1792, când o insurrecție populară a dus la suspendarea regelui și, în cele din urmă, la proclamarea Primei Republici. Acest act a simbolizat nu doar sfârșitul monarhiei, dar și începutul unei noi ere în istoria Franței, cu o schimbare profundă în structura de putere și în identitatea națională. Abolirea monarhiei a transformat fundamental societatea franceză și a pus bazele principiilor republicane.

Bibliografie

• Soboul, Albert. Revoluția Franceză. Editura Politică, 1983.
• Furet, François și Mona Ozouf. Revoluția Franceză și Europa. Metamorfoza unui mit politic. Editura Humanitas, 1994.
• Michelet, Jules. Istoria Revoluției Franceze. Editura Minerva, 1989.
• Schama, Simon. Citizens: A Chronicle of the French Revolution. Viking, 1989.
• Doyle, William. The French Revolution: A Very Short Introduction. Oxford University Press, 2001.
• Tocqueville, Alexis de. The Old Regime and the French Revolution. Anchor Books, 1955.
• Israel, Jonathan. Revolutionary Ideas: An Intellectual History of the French Revolution from The Rights of Man to Robespierre. Princeton University Press, 2014.
• Furet, François. La Révolution française. Hachette, 1988.
• Mornet, Daniel. Les Origines intellectuelles de la Révolution française. Albin Michel, 1933.
• Vovelle, Michel. La Révolution française expliquée à ma petite-fille. Seuil, 1999.

Abonați-vă la noutăți!