Războiul din Kosovo (1998-1999)

Distribuie

Războiul din Kosovo, desfășurat între februarie 1998 și iunie 1999, a fost un conflict armat între forțele Republicii Federale Iugoslavia (formată din Serbia și Muntenegru) și grupările etnice albaneze care doreau independența provinciei Kosovo. Războiul a fost parte a unui context mai larg de conflicte în Balcani, care au izbucnit în urma destrămării fostei Iugoslavii. Conflictul a culminat cu o intervenție militară a NATO împotriva Serbiei, care a condus la retragerea forțelor sârbe și stabilirea unui regim de protecție internațională pentru Kosovo.

Cuprins

1 Contextul istoric
- 1.1 Escaladarea violenței
- 1.2 Implicarea internațională
2 Intervenția NATO
3 Declarația de independență a Kosovo

Contextul istoric

Kosovo, o provincie din sudul Serbiei, are o lungă istorie de tensiuni etnice între majoritatea albaneză și minoritatea sârbă. În perioada comunistă, Kosovo a avut un statut special de autonomie în cadrul Iugoslaviei, însă în 1989, președintele Serbiei, Slobodan Milošević, a restrâns considerabil acest statut, aducând provincia sub controlul direct al Belgradului.

Decizia lui Milošević de a limita autonomia a fost percepută de majoritatea albaneză ca o opresiune etnică și politică. Drept răspuns, albanezii din Kosovo, sub conducerea lui Ibrahim Rugova și a Ligii Democrate din Kosovo (LDK), au promovat o politică de rezistență pașnică, încercând să obțină independența prin mijloace diplomatice. Această abordare, însă, nu a reușit să aducă schimbări semnificative în relațiile dintre Kosovo și Serbia.

În această perioadă de tensiune, la mijlocul anilor ’90, a apărut Armata de Eliberare din Kosovo (UÇK), o grupare paramilitară care a început să desfășoare atacuri armate împotriva forțelor sârbe și a autorităților iugoslave. În timp ce LDK condus de Rugova a continuat să promoveze rezistența pașnică, UÇK a adoptat tactici violente pentru a obține independența regiunii.

Escaladarea violenței

În 1996, UÇK a intensificat atacurile împotriva forțelor de securitate sârbe din Kosovo, iar autoritățile iugoslave au răspuns printr-o represiune brutală. Pe măsură ce conflictul se extindea, ambele părți au comis încălcări grave ale drepturilor omului. Autoritățile iugoslave au desfășurat campanii de represiune împotriva albanezilor kosovari, incluzând arestări, execuții sumare și distrugerea satelor, în timp ce UÇK a fost acuzată de atacuri asupra civililor sârbi.

În vara anului 1998, conflictul a atins punctul culminant, când forțele iugoslave au lansat o ofensivă majoră pentru a înfrunta UÇK. Satele kosovare albaneze au fost incendiate, iar mii de persoane au fost ucise sau strămutate. În această perioadă, atenția comunității internaționale s-a îndreptat asupra crizei din Kosovo, iar relatările despre masacrele comise de forțele sârbe au determinat o creștere a presiunilor asupra Iugoslaviei.

Implicarea internațională

Pe măsură ce violențele creșteau, NATO și alte organizații internaționale au început să exercite presiuni asupra guvernului lui Milošević pentru a opri operațiunile militare și pentru a căuta o soluție pașnică la criza din Kosovo. În octombrie 1998, NATO a amenințat cu o intervenție militară dacă Serbia nu-și va retrage trupele din Kosovo și nu va înceta violențele împotriva civililor albanezi. În urma presiunilor internaționale, Milošević a acceptat să permită desfășurarea unei misiuni internaționale de monitorizare a situației din Kosovo.

Cu toate acestea, violențele au continuat, iar negocierile de pace de la Rambouillet, care au avut loc în februarie-martie 1999, nu au reușit să ducă la un acord. Albanezii kosovari au fost dispuși să accepte o propunere care prevedea o autonomie extinsă sub supraveghere internațională, însă guvernul iugoslav a refuzat termenii acordului, considerându-l o amenințare la adresa suveranității Serbiei.

Intervenția NATO

Pe 24 martie 1999, NATO a lansat o campanie de bombardamente aeriene împotriva Iugoslaviei, cunoscută sub numele de „Operațiunea Forța Aliată”, cu scopul de a forța Serbia să înceteze violențele și să retragă trupele din Kosovo. Bombardamentele au vizat infrastructura militară și civilă a Serbiei, dar și obiective de importanță strategică din Kosovo. A fost prima misiune de luptă a NATO fără mandat din partea ONU.^[1]

Campania NATO a durat de la 24 martie la 11 iunie 1999, timp în care s-au înregistrat pierderi civile și pagube materiale semnificative. În timp ce NATO a intensificat atacurile, forțele sârbe au intensificat represiunea împotriva populației albaneze din Kosovo. Aproximativ 850.000 de albanezi kosovari au fost forțați să-și părăsească locuințele și să se refugieze în Albania, Macedonia și Muntenegru.

Pe 3 iunie 1999, Milošević a acceptat condițiile propuse de comunitatea internațională, iar pe 10 iunie, Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 1244, care a pus capăt oficial conflictului.^[2]

În conformitate cu această rezoluție, forțele iugoslave s-au retras din Kosovo, iar provincia a fost plasată sub administrația interimară a Națiunilor Unite (UNMIK), cu o prezență militară a NATO sub forma Forței de Menținere a Păcii din Kosovo (KFOR).

O importantă sursă asupra vieții cotidiene din timpul bombardamentelor în capitala sârbă o reprezintă jurnalul corespondentului ProTV de la Belgrad, Sorin Bogdan.

„Nu-mi venea să cred ce vedeam. În timp ce, la orizont, se observau tirurile antiaerienei, pe pod, sârbii au adus boxe şi staţii, pe care le-au urcat pe remorca unui camion, au adus un grup electrogen şi au pornit ediţia de seară a concertelor de protest împotriva atacurilor NATO. Erau cam 2.000 de oameni, cu lumânări în mâini, care cântau alături de formaţiile de pe scena improvizată. Am sunat, imediat, la Bucureşti şi ne-am hotărât să transmit în direct chiar de pe pod, o relatare despre ce se întâmpla. Am stat ca pe ace, pentru că jurnalul de ştiri începea abia la 22.30 (ora Iugoslaviei) şi îmi era teamă că se va termina concertul până atunci. Am avut, totuşi, noroc. Am intrat în direct în dialog cu Lucian Mîndruţă, după ce mă îndepărtasem puţin de mijlocul podului, unde avea loc concertul, pentru ca muzica să nu-mi acopere vocea.
Îmi amintesc că elanul de exaltare al sârbilor mă cuprinsese şi pe mine şi cred că se simţea în voce, pentru că Lucian mi-a administrat un duş rece. După ce am povestit ce se întâmpla la Belgrad, accentuând asupra curajului vecin cu nebunia al celor de pe pod, el m-a întrebat dacă oamenii aceia ştiu că, în acest timp, în Kosovo, compatrioţii lor omoară bărbaţi nevinovaţi şi violează femei. Întrebarea mi s-a părut (şi mi se pare şi acum) ca nuca în perete, aşa că replica mi-a venit imediat pe buze. I-am explicat că oamenii aceştia au venit spontan, din dorinţa sinceră de a-şi apăra podul cu preţul vieţii, că ştiu foarte bine ce se petrece în Kosovo, iar restul e propagandă. Că sârbii nu bagă în seamă nici propaganda NATO, care spune că militarii sârbi îi masacrează pe albanezi, nici propaganda iugoslavă, care vorbeşte de teroriştii şi separatiştii albanezi. Pur şi simplu, întrebarea lui mi s-a părut din alt film şi realizam cât de puţin înţeleg cei din ţară din ceea ce se întâmpla la Belgrad. Mile Cărpenişan, care auzise ce spuneam în direct, m-a întrebat cine era în studio la Bucureşti. Nu vreţi să ştiţi ce a fost la gura lui, când a aflat…”^[3]

Declarația de independență a Kosovo

Pe 17 februarie 2008, Parlamentul din Kosovo a declarat unilateral independența față de Serbia. Această declarație a fost recunoscută de Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Germania și alte state, însă Serbia, Rusia și alte câteva țări nu au recunoscut independența Kosovo, considerând provincia o parte integrantă a teritoriului sârb.

Independența Kosovo a generat o serie de dispute internaționale. Serbia a contestat declarația de independență la Curtea Internațională de Justiție, însă în 2010, Curtea a hotărât că declarația nu încalcă dreptul internațional. În prezent, Kosovo este recunoscut ca stat independent de mai mult de 99 de țări membre ale ONU,^[4] însă statutul său rămâne contestat pe scena internațională.