Holocaustul în România

Holocaustul în România se referă la persecuția și exterminarea sistematică a evreilor și a romilor din România și din teritoriile controlate de aceasta în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Context istoric

În perioada interbelică, România avea o populație semnificativă de evrei, estimată la aproximativ 750.000 de persoane. Aceștia reprezentau aproximativ 4% din populația totală a țării și erau concentrați în special în orașele mari, precum București, Iași, Cluj și Timișoara. Comunitatea evreiască era diversificată și includea evrei asimilați, care vorbeau limba română și participau activ la viața culturală și economică a țării, dar și evrei tradiționaliști, care păstrau limba și obiceiurile iudaice.

Antisemitismul era prezent în societatea românească încă din perioada interbelică, fiind alimentat de diverse mișcări politice și religioase. Mișcarea Legionară, cunoscută și sub numele de Garda de Fier, a fost una dintre cele mai virulente grupări antisemite. Fondată în 1927 de Corneliu Zelea Codreanu, Garda de Fier promova idei naționaliste extreme, xenofobe și antisemite, și a câștigat rapid adepți în rândul tinerilor și al intelectualilor.

După venirea la putere a regimului antonescian în septembrie 1940, România a început să adopte politici antisemite din ce în ce mai dure, inspirate de ideologia nazistă. Ion Antonescu, în alianță cu Garda de Fier, a instaurat un regim dictatorial și a implementat o serie de măsuri discriminatorii împotriva evreilor. Aceste măsuri au inclus exproprierea proprietăților evreiești, limitarea drepturilor civile și economice ale evreilor, precum și segregarea lor în ghetouri.

În iunie 1941, România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania nazistă. Aceasta a marcat începutul unor campanii brutale de persecuție a evreilor în teritoriile recucerite, precum Basarabia și Bucovina, și în Transnistria, un teritoriu aflat sub administrație românească în perioada războiului.

Pogromul de la Iași

Pogromul de la Iași, desfășurat între 27 și 29 iunie 1941, a fost unul dintre cele mai violente episoade ale Holocaustului în România. Evenimentele au avut loc în contextul invaziei sovietice și al paranoiei legate de presupusa colaborare a evreilor cu armata sovietică. Pogromul a fost orchestrat de autoritățile române și germane, care au mobilizat forțele de ordine și unități militare pentru a efectua arestări și execuții în masă.

În dimineața zilei de 29 iunie, poliția și armata română, împreună cu unități ale Wehrmachtului german, au început să percheziționeze casele evreiești din Iași. Evreii au fost scoși din casele lor, bătuți și împușcați pe loc sau adunați în curtea centrală a Chesturii de Poliție. Mii de evrei au fost uciși în curtea Chesturii, iar corpurile lor au fost aruncate în gropi comune.

Pentru a intensifica teroarea, autoritățile române au organizat „trenuri ale morții”, în care evreii au fost înghesuiți în vagoane de marfă și transportați în condiții inumane către diferite destinații. Primul tren, cu destinația Călărași, a plecat din Iași pe 30 iunie, având la bord aproximativ 2.500 de evrei. Din cauza lipsei de aer, apă și hrană, majoritatea pasagerilor au murit sufocați sau deshidratați pe parcursul călătoriei. Al doilea tren, cu destinația Podu Iloaiei, a avut un parcurs similar, rezultând într-o altă catastrofă umanitară.

Pogromul de la Iași a avut consecințe devastatoare pentru comunitatea evreiască. Se estimează că între 13.000 și 15.000 de evrei au fost uciși în doar câteva zile. Supraviețuitorii au rămas marcați și au fost nevoiți să trăiască sub teroarea constantă a regimului antonescian.

Deportările în Transnistria

Între 1941 și 1944, aproximativ 150.000 de evrei din Basarabia și Bucovina, împreună cu evrei locali, au fost deportați în lagăre și ghetouri din Transnistria. Deportările au început în vara anului 1941, imediat după declanșarea Operațiunii Barbarossa, invazia Uniunii Sovietice de către Germania nazistă și aliații săi, inclusiv România.

Transnistria era un teritoriu situat între râurile Nistru și Bug, aflat sub administrație românească în urma unui acord cu Germania nazistă. Administrația română a înființat mai multe lagăre și ghetouri în Transnistria, unde evreii deportați au fost forțați să trăiască în condiții inumane. Cele mai notabile lagăre și ghetouri au fost situate în localitățile Moghilău, Șargorod, Bershad, Tulcin și Dumanovka.

Condițiile de trai în aceste lagăre și ghetouri erau extrem de dure. Deținuții erau lipsiți de hrană adecvată, apă potabilă, îngrijire medicală și adăpost. Bolile precum tifosul și dizenteria erau răspândite, iar mortalitatea era foarte ridicată. Execuțiile sumare și torturile erau practici comune, iar supraviețuirea depindea adesea de capacitatea de a găsi resurse minime de hrană și apă.

În Moghilău, de exemplu, mii de evrei au fost înghesuiți în spații insuficiente și insalubre. Bolile și malnutriția au făcut ravagii, iar cei care nu mureau din cauza acestor condiții erau adesea executați de gardienii lagărului. În Bershad, condițiile erau similare, iar evreii erau supuși la muncă forțată și abuzuri constante din partea autorităților.

Pe lângă evreii deportați din România, în Transnistria au fost aduși și evrei din alte regiuni ocupate de germani, ceea ce a dus la supraaglomerarea lagărelor și la creșterea mortalității. De asemenea, romii deportați din România au fost supuși aceluiași regim brutal. Aproximativ 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria, unde mulți dintre ei au murit din cauza condițiilor inumane.

Deportările în Transnistria au fost parte a politicii de „purificare etnică” promovate de regimul antonescian. În afara lagărelor și ghetourilor, mii de evrei și romi au fost uciși în execuții de masă, organizate de armata română și de unitățile Einsatzgruppen ale SS-ului german.

După înfrângerea Germaniei naziste și a aliaților săi, teritoriile ocupate au fost eliberate, iar supraviețuitorii deportărilor s-au întors în România. Însă, trauma și pierderile suferite au avut efecte de durată asupra comunităților evreiești și rome.

Persecuția romilor

Romii din România au fost, de asemenea, vizați de politici de exterminare în timpul Holocaustului. Sub regimul antonescian, aproximativ 25.000 de romi au fost deportați în Transnistria în 1942, unde au fost supuși la condiții de trai extrem de dure. Această campanie împotriva romilor a fost parte a eforturilor mai largi ale regimului de a „purifica” etnic teritoriile aflate sub controlul său.

Deportările romilor au început în vara anului 1942, când autoritățile române au decis să elimine „elementele antisociale” și „neloiale” din societate. Romii au fost identificați, arestați și trimiși în Transnistria fără un proces adecvat. Deportările au afectat în special comunitățile de romi nomazi, dar și romii sedentarizați au fost vizați.

În Transnistria, romii au fost plasați în lagăre și sate improvizate, unde condițiile de trai erau extrem de precare. Lipsa hranei, apei potabile și a îngrijirii medicale a dus la o mortalitate ridicată. Bolile precum tifosul și dizenteria erau răspândite, iar multe familii au fost decimate de condițiile insalubre și de foame. De asemenea, romii deportați au fost supuși la muncă forțată și abuzuri din partea autorităților.

În localitatea Dumanovka, de exemplu, romii au fost plasați în colibe improvizate și au fost lăsați să supraviețuiască pe cont propriu. Bolile și malnutriția au făcut ravagii, iar mulți dintre deportați au murit în primele luni de detenție. În alte lagăre și sate din Transnistria, situația era similară.

Persecuția romilor a fost mai puțin documentată decât cea a evreilor, dar impactul său asupra comunității rome a fost devastator. Deportările și condițiile inumane din Transnistria au dus la moartea a mii de romi, iar cei care au supraviețuit s-au întors în România cu traume fizice și psihice profunde.

După război, recunoașterea suferințelor romilor a fost lentă și incompletă. Abia în ultimele decenii, cercetările istorice și inițiativele de comemorare au început să aducă în lumină amploarea persecuției romilor în timpul Holocaustului. În prezent, eforturile de educare și comemorare a Holocaustului includ și recunoașterea suferințelor romilor, alături de cele ale evreilor.

Responsabilitate și recunoaștere

După război, Ion Antonescu și alți lideri responsabili pentru aceste crime au fost judecați și condamnați. Antonescu a fost arestat în august 1944, în urma unui lovituri de stat, și a fost predat forțelor aliate. În 1946, el a fost judecat de Tribunalul Poporului din București pentru crime de război și crime împotriva umanității, fiind condamnat la moarte și executat.

În deceniile care au urmat, recunoașterea și asumarea responsabilității pentru Holocaustul din România au fost lente și incomplete. Regimul comunist instaurat după război a avut o atitudine ambivalentă față de trecutul recent, iar crimele comise de regimul antonescian au fost adesea minimalizate sau distorsionate în discursul oficial. Deși au existat unele procese și condamnări, recunoașterea oficială a Holocaustului și a suferințelor victimelor a fost parțială și fragmentară.

În anul 2004, Guvernul Român a înființat Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace și supraviețuitor al Holocaustului. Raportul comisiei, publicat în 2004, a confirmat amploarea atrocităților comise și a oferit o imagine detaliată a persecuției și exterminării evreilor și romilor în România.

Raportul Wiesel a evidențiat responsabilitatea autorităților române pentru deportările și masacrele comise în perioada 1940-1944. Conform raportului, între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni au fost uciși în timpul Holocaustului, majoritatea în Transnistria. De asemenea, aproximativ 11.000 de romi au murit în urma deportărilor și condițiilor inumane din lagărele din Transnistria.

În 2009, România a declarat 27 ianuarie ca Ziua Națională de Comemorare a Holocaustului, în conformitate cu Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Această zi este dedicată memoriei celor care au suferit și au murit în timpul Holocaustului și educării noilor generații pentru a preveni repetarea unor asemenea atrocități.

Educația despre Holocaust a devenit o componentă importantă a sistemului de învățământ românesc, iar manualele școlare includ acum informații detaliate despre persecuția evreilor și a romilor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Muzee și memoriale dedicate victimelor Holocaustului au fost înființate în mai multe orașe din România, iar cercetările academice continuă să aducă la lumină aspecte noi ale acestui capitol tragic din istoria țării.

Bibliografie

• Radu Ioanid. Holocaust in Romania: The Destruction of Jews and Gypsies Under the Antonescu Regime, 1940-1944. Editură Ivan R. Dee, 2000.
• Jean Ancel. The History of the Holocaust in Romania. University of Nebraska Press, 2011.
• Ion Popa. The Romanian Orthodox Church and the Holocaust. Indiana University Press, 2017.
• Dennis Deletant. Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944. Palgrave Macmillan, 2006.
• Carol Iancu. Evrei din România (1866-1919). Editură Hasefer, 1996.
• Lya Benjamin (editor). File din istoria evreilor din România: 1940-1944. Editură Hasefer, 2004.
• Alexandru Florian (editor). The Elie Wiesel Commission Report on the Holocaust in Romania. Editură Polirom, 2005.
• Willy Vasile Moscovici. Martiriul evreilor din România: 1940-1944. Editură Hasefer, 1997.
• Paul A. Shapiro. The Kishinev Ghetto, 1941-1942: A Documentary History of the Holocaust in Romania’s Contested Borderlands. University of Alabama Press, 2015.
• Liviu Beris. Destine evreiești în vreme de prigoană: 1940-1944. Editură Hasefer, 2002.

Abonați-vă la noutăți!