Bipartidism

Distribuie

Bipartidism, sau sistemul cu două partide, este un cadru politic în care două partide majore domină în mod constant scena politică. Acest sistem se caracterizează prin alternanța la putere între cele două entități: partidul majoritar sau de guvernare și partidul minoritar sau de opoziție. În acest context, unul dintre partide deține majoritatea în parlament, în timp ce celălalt servește ca forță de opoziție.

Cuprins

1 Varietate internațională
2 Diviziunea politică
3 Sistemul bipartidist în perioada domniei lui Carol I

Varietate internațională

Termenul de bipartidism are semnificații diferite în funcție de contextul geografic. În țări precum Statele Unite, Bahamas, Jamaica și Zimbabwe, bipartidismul se referă la o structură politică în care aproape toți oficialii aleși aparțin unuia dintre cele două partide majore, cu puține oportunități pentru partidele terțe de a câștiga reprezentare în legislativ.

Deși în aceste sisteme candidații partidelor terțe au șanse minime de succes în alegerile pentru funcții la nivel național, este posibil ca grupuri din interiorul sau în opoziție cu partidele dominante să influențeze politicile și deciziile celor două partide principale.

În contrast, în Canada, Regatul Unit, Australia și alte sisteme parlamentare, termenul de bipartidism sugerează o predominanță a două partide majore în cadrul alegerilor, deși partidele terțe sau independenții pot câștiga locuri în legislativ. În aceste cazuri, influența celor două partide principale este proporțional mai mare decât ar indica procentul lor de voturi.

Existența sistemului bipartid în țările cu alegeri libere a fost subiectul mai multor teorii și dezbateri. Una dintre teoriile principale, cunoscută sub numele de legea lui Duverger, sugerează că tendința către un sistem cu două partide este rezultatul natural al unui sistem electoral în care predomină principiul „câștigătorul ia tot”.

Diviziunea politică

În general, bipartidismul duce la o diviziune clară a spectrului politic, cu un partid aliniat la stânga și unul la dreapta. Exemple includ Partidul Democrat versus Partidul Republican în Statele Unite, Partidul Laburist versus Coaliția Liberal-Națională în Australia, Partidul Laburist versus Partidul Conservator în Regatul Unit și Partidul Laburist versus Partidul Naționalist în Malta.

Deși acest sistem favorizează predominanța celor două partide principale, partidele mai mici pot obține reprezentare la nivel local sau regional.

Sistemul bipartidist în perioada domniei lui Carol I

Sub domnia lui Carol I, România a experimentat o transformare politică majoră, marcată de consolidarea sistemului bipartidist. Acesta a fost centrat în jurul Partidului Național Liberal (PNL) și Partidului Conservator, iar care Carol I a jucat un rol de arbitru și mediator. Stabilitatea politică pe care monarhul a dorit să o introducă a fost influențată de experiența sa în Europa occidentală, unde principiile constituționale erau deja bine înrădăcinate. Această influență s-a văzut în modul în care a abordat relațiile cu partidele politice din România, încercând să introducă un sistem de alternanță la guvernare – cunoscut și sub numele de „rotativa guvernamentală”. ^[1]

Un moment cheie în evoluția bipartidismului a fost adoptarea Constituției din 1866, care a creat cadrul legal pentru funcționarea unui regim constituțional și a contribuit la structurarea unui sistem politic modern.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, Carol I a reușit să mențină o poziție echilibrată între PNL și Partidul Conservator, ambele fiind necesare pentru funcționarea regimului politic. Rotativa guvernamentală a devenit o practică politică bine înrădăcinată, în care cele două partide alternau la guvernare, contribuind astfel la stabilitatea politică a României.^[2]